RESTAURARE RAME – ÎNCADRĂRI TABLOURI

În Europa medievală, în secolele XII-XIII, ramele pentru icoane și panouri religioase ocupau un rol central nu doar în estetica obiectelor sacre, ci și în arhitectura și decorul interior al bisericilor. Ele erau adesea concepute și realizate ca elemente integrale ale spațiului liturgic, devenind parte din mobilierul sacramental sau fiind fixate direct în structura murală, ca parte a ansamblurilor iconografice ce însoțeau altarul sau iconostasul.

Ramele realizate din lemn masiv – de obicei esențe locale rezistente ca stejarul sau frasinul – erau lucrate cu măiestrie de meșteri specializați în sculptură, care aplicau motive ornamentale și iconografice cu profunzime simbolică.

Pe acestea erau puse foițe fine de aur, tehnică ce nu servea doar la înfrumusețarea ramelor, ci și la conferirea unei lumi „împărătești” și „divine”, deoarece aurul reflecta lumina în mod unic, simbolizând lumina cerească și prezența divină.

Aceste rame erau în general fixe și grele, integrate în mobilierul monumental sau în structura zidurilor bisericii, ceea ce accentua permanența și sacralitatea spațiului liturgic.

Greutatea lor și dimensiunile mari, împreună cu ornamentația sofisticată și strălucirea aurului, aveau un impact vizual și emoțional puternic asupra enoriașilor, întărind solemnitatea și gravitatea ritualurilor religioase.

Această practică de integrare a ramelor în arhitectură și mobilă era comună în mai multe regiuni din Europa medievală, de la influențele bizantine din est, care puneau un accent deosebit pe aur și iconografie solemnă, până la tradițiile occidentale ale catedralelor gotice, unde arta decorativă se integra armonios cu spațiul arhitectural grandios.

Fundal de icoană poleit cu foiță de aur: George VASILE

Renașterea italiană a însemnat o transformare radicală: rama a început să fie considerată o operă de artă autonomă, nu doar un simplu suport.

Artiști precum Leonardo da Vinci, Raphael sau Michelangelo au promovat ramele elaborate, cu sculpturi fine, foiță de aur și ornamente inspirate din arhitectura gotică sau renascentistă. Ramele pentru tablouri deveneau tot mai prezente în casele aristocrației, fiind un simbol al statutului social și al rafinamentului.

Materialele utilizate în a doua jumătate a mileniului al doilea variau predominant de la esențe nobile de lemn – plop, nuc, stejar, abanos – la metale precum bronzul sau alamă.

În unele cazuri speciale, se foloseau inserții din materiale rare, cum ar fi fildeșul, perla sau scoica, mai ales în rame destinate obiectelor de lux. Prelucrarea era complexă, implicând sculptură manuală, intarsii și poleire cu foiță de aur sau argint, realizate prin tehnici tradiționale de atelier.

Secolele XVII–XVIII au adus rame tot mai opulente, ce se caracterizau prin ornamentația lor exuberantă și printr-un stil adesea grandios.

Ramele pentru tablouri din această epocă reflectau tendințele barocului și rococo-ului: ornamente florale, spirale și alte elemente decorative.foița de aur fiind folosită pe scară largă pentru a amplifica strălucirea ramelor și pentru a le armoniza cu somptuoasele decorațiuni interioare, alături de mobilierul baroc.

Epoca baroc a început la începutul secolului al XVII-lea, în jurul anului 1600, și a durat până în jurul anilor 1740-1750, unele surse menționând chiar până la mijlocul secolului al XVIII-lea. Barocul a fost un stil artistic opulent și grandios, care a precedat rococo și neoclasicismul.

Epoca rococo a apărut ca o evoluție a barocului și a început în Franța în jurul anului 1715, continuând apoi să se extindă în Europa Centrală și alte regiuni până în jurul anilor 1760-1780. Rococo este cunoscut pentru ornamentele sale delicate, curbe și decorațiunile inspirate din natură, fiind mai discret, în comparație cu grandiozitatea barocului.

În epoca neoclasică, ramele pentru tablouri au preluat simplitatea și eleganța liniilor inspirate din Antichitate, reducând puțin opulența ornamentației, dar menținând calitatea execuției artizanale.

Epoca victoriană a adus o sensibilitate diferită, favorizând rame ovale și modele mai delicate pentru portrete sau fotografii, dar păstrând interesul pentru rame bogat ornamentate.

Odată cu începutul revoluției industriale, s-a răspândit și folosirea materialelor precum ghipsul și elemente decorative din compoziție turnată, reducând considerabil costurile de producție și facilitând reproducerea rapidă a ornamentelor complexe.

Modelele de rame pentru tablouri s-au diversificat, ajustându-se la noi stiluri precum Art Nouveau și Art Deco – geometrii simple, linii curbe și materiale moderne precum aluminiul sau sticla au început să fie folosite în rama pentru artă decorativă și afișe.

În România, se remarcă rama stil Grigorescu, acest tip de ramă fiind caracteristic înrămărilor operelor lui Grigorescu și ale artiștilor contemporani lui, reflectând influențe neoclasice și elemente ale stilului Barbizon. Ramele sunt adesea simple, fine, cu ornamente subtile sau detalii aurite, evitând exagerările ornamentale, evidențiind, astfel, valoarea artistică a picturilor din acea perioadă.